Bunătatea se întoarce mereu % **Bunătatea are un mod misterios de a se întoarce atunci când te aștepți cel mai puțin.** Pentru o profesoară în vârstă, un simplu gest de generozitate într-o zi geroasă de iarnă a declanșat o poveste care avea să se repete ani mai târziu. {{IMAGE 1}} Ninsoarea cădea ușor, acoperind străzile cu un strat alb și aducând o liniște plăcută orașului. Într-o mică cafenea cochetă, domnul Harrison, un profesor pensionar cu ochi blânzi și părul grizonat, savura o cafea fierbinte și citea un exemplar vechi din *Să ucizi o pasăre cântătoare*. Îi plăcea locul acela — cald, liniștit și familiar. Când întoarse pagina, ușa cafenelei se deschise brusc, însoțită de clinchetul soneriei. În prag apăru un băiat care tremura de frig și își bătea picioarele pentru a se încălzi. {{IMAGE 2}} Avea cel mult treisprezece ani. Purta o geacă prea subțire și bocanci vizibil mai mari decât piciorul său. Obrajii îi erau roșii de frig, iar părul ud îi atârna peste frunte. Domnul Harrison lăsă cartea jos și îl privi atent. Băiatul ezită la intrare, apoi se îndreptă încet spre automatul de gustări din colț. Cu mâinile tremurânde scoase câteva monede din buzunar, le numără și privirea i se întristă — nu avea destui bani nici pentru o gustare. — Scuză-mă, tinere, spuse profesorul calm. Băiatul tresări și îl privi neîncrezător. — Da? — Ce-ai zice să stai puțin cu mine? Mi-ar prinde bine compania, zâmbi profesorul cu căldură. Băiatul păru stingher. — Eu… doar voiam… — Totul e în regulă, îl liniști Harrison. — E prea frig ca să rămâi în picioare. Hai, vino, nu mușc. După câteva secunde de ezitare, foamea și frigul au învins rușinea. Băiatul dădu din cap și se apropie încet de masă, cu mâinile adânc băgate în buzunare. {{IMAGE 3}} — Cum te numești? întrebă profesorul. — Alex, răspunse el în șoaptă, evitând privirea. — Eu sunt domnul Harrison, zise acesta, întinzând mâna. Băiatul o strânse ezitant. Palma lui era mică și înghețată. — Acum, Alex, ce-ai zice de o supă fierbinte și un sandviș? întrebă profesorul, făcând semn chelneriței. — Nu trebuie… începu Alex, dar Harrison îl opri ridicând mâna. — Fără discuții. E din partea mea. În schimb, îți cer doar o conversație. Chelnerița aduse o supă aburindă și un sandviș. La început, băiatul mânca timid, dar căldura mâncării îi relaxă treptat chipul. Curând, începu să vorbească. — Mama mea muncește mult, spuse el încet. Are două servicii, așa că după școală rămân singur. — Greu, nu-i așa? observă profesorul. — Da… dar ea face tot ce poate. Harrison zâmbi înțelegător. — Îmi amintești de unii dintre elevii mei — isteț, ambițios. Ai un mare potențial. {{IMAGE 4}} Alex roși și privi în jos. — Nu sunt așa de deștept… — Nu te subestima niciodată, Alex. Uneori tot ce ne trebuie e o mână întinsă la momentul potrivit. Promite-mi ceva: când vei putea, ajută și tu pe cineva. Dă mai departe bunătatea. Băiatul reflectă un moment, apoi spuse simplu: — Mulțumesc. — Nu ai pentru ce, tinere, zâmbi profesorul. — **Șapte ani mai târziu** Bătrânul profesor auzi o bătaie neașteptată în ușă. Se mișca încet acum, sprijinindu-se ușor de baston. Afară era iar iarnă, vântul rece şuiera pe la ferestre. Deschise ușa — și în prag stătea un tânăr elegant, cu un palton bun și părul aranjat. Ținea în mâini un coș mare plin cu fructe, pâine și alte bunătăți. — Domnule Harrison, spuse tânărul emoționat, nu știu dacă vă amintiți de mine. Profesorul îl privi atent, încercând să-și amintească trăsăturile. Apoi ochii i se luminara. — Alex? Tânărul zâmbi larg și dădu din cap. — Da, domnule. Au trecut șapte ani, dar n-am uitat niciodată ce ați făcut pentru mine. Profesorul îl pofti înăuntru. — Incredibil! Ce bărbat ai devenit! {{IMAGE 5}} Alex puse coșul pe masă și privi prin camera modestă, plină de cărți și de amintiri. — V-am găsit prin proprietarul cafenelei, explică el. Voiam să vă întorc bunătatea de atunci. Harrison privi coșul, apoi pe tânăr, vizibil emoționat. — Nu trebuia, băiete. — Trebuia, răspunse Alex hotărât. Mi-ați spus atunci că bunătatea se întoarce mereu. Acum e rândul meu să v-o dovedesc. Profesorul zâmbi, cu ochii umezi. — Atunci hai, așază-te. Bem o cafea și mai povestim puțin. {{IMAGE 6}} În acea mică locuință, bunătatea și-a găsit din nou drumul înapoi acasă. % —